Dan Ghimbășanu: “Al cincilea front“
ATACUL ÎMPOTRIVA VORBIRII DUHULUI SFÂNT ÎN ADUNĂRI
Împiedicarea vorbirii libere a Duhului Sfânt în adunare (1)
„Lăsați Duhul Sfânt să lucreze!” (Cântare evanghelică)
Dacă ați citit „Scrisorile lui Zgândărilă” de C.S. Lewis, ați văzut că diavolul face planuri cum să atace pe credincioși și biserica din diverse direcții, pe diferite fronturi. După ce am văzut atacul modernismului asupra bisericii și atacul amestecului cu lumea, vom vedea modul în care diavolul a atacat biserica, pentru ca ea să nu mai aibă parte de cuvântul profetic actual al lui Dumnezeu.
Ni-l și imaginăm pe Satan adunând duhurile necurate la ședință și spunându-le:
„Știți că până acum am atacat cu succes pe două fronturi:
(1) să pătrundă modernismul în adunări, astfel încât biserica să nu se mai bizuie pe lucrarea Duhului Sfânt de convingere a păcătoșilor, ci pe metode „moderne”, care n-au nicio putere sau care produc „creștini” nepocăiți cu adevărat, nenăscuți din nou și care nu se vor lepăda niciodată de lucrurile lumii și de ei înșiși, și vor ajunge în iad direct din registrele de membri ale bisericilor.
(2) Apoi am reușit să-i facem să amestece grâul cu neghina, adică pe copiii lui Dumnezeu cu oameni lumești.
Acum să deschidem un nou front, și anume să închidem gura prorocilor lui Dumnezeu. Oamenii aceștia sunt unii dintre cei mai periculoși vrăjmași ai noștri. Ei stau înaintea lui Dumnezeu, Îl întreabă care este Cuvântul Lui pentru adunarea din care fac parte, și apoi, fără teamă, vestesc ce le-a spus Domnul. Știți cât am avut de furcă cu prorocii Vechiului Testament, cu Mica, cu Ieremia și Zaharia. Astfel, ei fac mult rău, pentru că deschid ochii orbilor din adunări. Trebuie deci să-i aducem la tăcere. Dar nu mai sunt vremuri în care să putem folosi forța, așa că vom inventa niște lucruri care să pară curată înțelepciune.”
Și astfel, după ce ani de zile am vorbit liber în adunările Domnului, m-am trezit deodată că lucrul acesta se dorea a nu mai fi posibil, și totul se petrecea sub masca înțelepciunii. Păstorii, precum și unii frați din comitet au fost de acord cu următorul mod de desfășurare a slujbelor bisericii:
– biserica va studia biblia pe cărți (nimic rău în asta)
– dar, pentru ca lucrurile să fie mai bine înrădăcinate în mintea fraților, trebuia ca atât timpul de rugăciune, cât și studiul biblic în sine, cât și predica să se inspire din același text din Scriptură
– iar duminica seara se dorea ca mesajele să fie preponderent de evanghelizare
Observați câtă „înțelepciune” (a se citi „dibăcie diabolică”) ca să astupe gura Duhului Sfânt prin prorocii Lui.
Le-am spus că darurile mele sunt de învățător (prin care slujeam la cateheză) și de proroc (Tozer spunea că prorocul este omul care știe ce are de spus Dumnezeu poporului Său chiar în ceasul acela). Asta făceam de când m-am întors la Dumnezeu și Dumnezeu mi-a dat acest dar. Stăteam înaintea Lui, și El îmi dădea textul și mesajul specific pentru starea poporului. Nu de puține ori mesajele erau de judecată, și tăiau la inimă pe unii, dar eu nu vorbeam de la mine însumi.
Ca o paranteză, vreau să vă spun că a fi proroc n-a fost niciodată ușor, și mulți au plătit cu viața lor îndrăzneala de a vorbi cuvintele lui Dumnezeu. A fi proroc poate însemna ca azi să le dai oamenilor aripi de încurajare, iar săptămâna viitoare să le pui jar sub picioare. Este exact modul în care se comportă un părinte adevărat: într-o zi aduce laude copilului său ascultător și silitor, iar peste câteva zile îl mustră aspru când constată un pericol major în viața acestuia. Este modul Domnului Isus, Prorocul, care l-a lăudat pe Petru pentru descoperirile avute, iar nu peste mult timp l-a mustrat că se lăsase folosit de Satan în gândurile lui.
Îmi aduc aminte de primele predici când m-am mutat la biserica baptistă. În prima predică, Dumnezeu mi-a dat un mesaj ziditor, plin de viață. La sfârșitul predicii, fratele păstor a țâșnit pur și simplu spre amvon, radiind de bucurie, cercetat fiind de Cuvântul lui Dumnezeu, și mai că nu m-a luat în brațe. Nu era mesajul meu, ci al Duhului Sfânt.
Dar peste o lună am fost pus din nou să predic. De data asta însă, Dumnezeu mi-a dat un mesaj de judecată deosebit de tăios. Așa cum arătam, bisericile porniseră deja pe calea modernismului (a înțelepciunii carnale), și Dumnezeu era supărat și îndurerat. Am spus atunci că în ritmul în care se merge pe pantă în jos, nu va mai dura mult și vom vedea campionate de fotbal între bisericile evanghelice. Am spus că sunt mulți care abia așteaptă să se termine adunarea ca să fugă acasă la televizoare să se odihnească de efortul depus la biserică.
Am spus că este imposibil ca unii din veacurile trecute să fi suferit pentru Cristos, să se fi înfrânat de la plăcerile și poftele lumii acesteia, să-și fi ros genunchii în rugăciune, și la sfârșit să stea în cer la masă cu cei a căror preocupare în viață a fost distracția, traiul ușor, relaxarea, jocurile, filmele. Era un strigăt al lui Dumnezeu de chemare la pocăință și la sfințire, într-o vreme când noile metode de evanghelizare și de lucrare cu copiii și adolescenții în biserică erau tot mai lumești.
Îmi aduc aminte că nu se auzea niciun sunet în biserică. Mulți cred că erau uimiți de îndrăzneala „unuia” care de abia venise în biserica lor prin transfer de la penticostali. Din nou spun că nu era mesajul meu, ci cel pe care-l primisem de la Dumnezeu; și nici îndrăzneala mea, ci a Duhului Sfânt. Omenește vorbind, ar fi trebuit să fiu politicos cu o adunare care mă primise în mijlocul ei.
Spre sfârșitul predicii, am simțit totuși că cineva se foia în prima bancă. Când mi-am îndreptat privirile acolo, fratele păstor îmi făcea semne disperate cu mâna să mă dau jos de la amvon. V-am spus că nu e ușor să fii proroc. Cu inima în gât și noduri în stomac am terminat ceea ce Dumnezeu îmi pusese pe inimă, după care am coborât de la amvon. Fratele păstor a venit întins la mine și mi-a spus: „Mâine te aștept în biroul meu la ora X.”
Închid paranteza.)
Revin la discuția din comitet în care se dorea astuparea glasului Duhului Sfânt în adunare.
Câțiva frați din comitet s-au supărat și au spus că sunt un om care nu vreau să mă supun, și drept urmare să nu mai fiu lăsat să predic. Le-am spus că nu voi predica niciodată impunându-mi-se un text din Scriptură, și că prefer să stau deoparte.
Totuși, Dumnezeu n-a îngăduit să mi se închidă gura, și, nu știu prin ce minune, eram lăsat odată pe lună să predic liber. Dar pentru a avea acest drept de a predica liber, au fost multe discuții interminabile de-a lungul a mulți ani, și uneori plânset și durere. Am să redau mai jos una din situațiile cele mai dureroase pe care le-am trăit pe această temă:
Biserica studia cartea 1 Corinteni. Ajunsesem probabil la capitolul 8 sau 9. Din nou se hotărâse în comitet ca frații de la timpul de rugăciune și predică să meargă pe același text de la studiul biblic. Eu credeam că în ceea ce mă privește frații au înțeles că eu voi predica liber, așa că în zilele dinainte de a predica, după obiceiul meu, am cerut Domnului textul și mesajul din care voi predica. Dumnezeu m-a îndreptat către 1 Corinteni 5, și am pus titlul mesajului: „Despre păcatul curviei.” În timp ce meditam și mă rugam Domnului să-mi dea ideile pentru predică, mi-am dat seama și de ce avea nevoie biserica de mesajul acesta, cu un titlu atât de dur: pentru că în ultimul an nu mai puțin de 7-8 frați și surori fuseseră excluși din adunare datorită păcatului curviei.
Sâmbătă, pe la ora prânzului, m-a sunat fratele păstor să mă întrebe despre ce voi predica mâine. I-am spus că titlul mesajului va fi „Despre păcatul curviei.” La celălalt capăt al telefonului am auzit cuvintele: „Nu se poate. Nu poți să predici acest mesaj. Găsește altceva.” I-am spus fratelui păstor ceea ce prorocul Mica spusese în Vechiul Testament: că ori voi vesti ce mi-a spus Domnul (1 Împărați 22:14), ori nu voi vesti nimic. Dar dânsul a rămas ferm pe poziție că nu pot predica mâine așa ceva, că noi suntem cu studiul la un capitol care nu are legătură cu asta, ș.a.m.d.; după care, convorbi-rea s-a încheiat.
Am rămas zdruncinat. Cu ochii în lacrimi m-am dus la locul unde obișnuiam să-mi fac predica, și mi-am vărsat inima înaintea Domnului, întrebându-L ce să fac. Și Domnul mi-a vorbit din Ezechiel 13 următoarele cuvinte:
Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului, prorocește împotriva prorocilor lui Israel care prorocesc și spune celor ce prorocesc după gustul inimii lor:
„Ascultați cuvântul Domnului! Așa vorbește Domnul Dumnezeu: „Vai de prorocii fără minte care umblă după duhul lor și nu văd nimic! Prorocii tăi, Israele, sunt ca niște șacali în mijlocul dărâmăturilor! Voi nu v ați suit înaintea spărturilor, n-ați înconjurat cu un zid casa lui Israel ca să rămâneți tari în luptă în ziua Domnului. Vedeniile lor sunt înșelătoare, și prorociile lor mincinoase.
Ei zic: „Așa vorbește Domnul!”, măcar că Domnul nu i-a trimis; și fac pe oameni să tragă nădejde că se va împlini cuvântul lor. Nu sunt înșelătoare vedeniile pe care le aveți și nu sunt mincinoase prorociile pe care le rostiți?
Voi ziceți: „Așa vorbește Domnul!”, în timp ce Eu n-am vorbit. De aceea, așa vorbește Domnul Dumnezeu: „Pentru că spuneți lucruri înșelătoare și vedeniile voastre sunt minciuni, iată, am necaz pe voi, zice Domnul Dumnezeu. Mâna Mea va fi împotriva prorocilor ale căror vedenii sunt înșelătoare și ale căror prorocii sunt mincinoase; ei nu vor rămâne în adunarea poporului Meu, nu vor fi scriși în cartea casei lui Israel, nici nu vor intra în țara lui Israel.
Și veți ști că Eu sunt Domnul Dumnezeu. Lucrurile acestea se vor întâmpla pentru că ei rătăcesc pe poporul Meu zicând: „Pace!”, când nu este pace. Poporul Meu zidește un zid, și ei îl tencuiesc cu ipsos. (Ezechiel 13:1-10)
După aceste cuvinte ale Domnului m-am liniștit, și am hotărât în inima mea că nu voi mai predica a doua zi, iar fratele păstor să pună pe cine va crede. Eu aveam un mesaj de la Domnul, dar nu eram lăsat să-l spun adunării. Am abandonat studiul textului de predicat, și mi-am văzut de alte treburi.
Pe la ora 21 mă trezesc din nou cu un telefon de la păstor, întrebându-mă cum mai stau cu predica. I-am spus că imediat după prima discuție, m-am îndreptat către Domnul, că Domnul mi-a vorbit, că am abandonat pregătirea predicii și-l las pe dânsul să predice mâine. A exclamat din nou uimit de hotărârea mea: „Nu se poate. Ce ți-a vorbit Domnul?” I-am spus că mi-a vorbit din Ezechiel 13, și i-am citit pasajul de mai sus. Vizibil deranjat de ceea ce-mi vorbise Domnul, a încercat să îndulcească situația, propunându-mi totuși să predic ceea ce cred eu. I-am spus atunci că pierdusem ore bune în care m-aș fi putut pregăti pentru predică, că era târziu și nu puteam promite că voi mai predica a doua zi, dar că voi încerca, și a doua zi dimineață îi voi spune dacă predic sau nu.
M-am îndreptat din nou în rugăciune spre Domnul și L-am rugat să pot termina mesajul. Am stat apoi până noaptea târziu pentru a-l putea definitiva. A doua zi am predicat liber mesajul primit din partea Domnului. La sfârșit, o soră a venit la mine și mi-a spus că Domnul i-a vorbit și a hotărât să nu mai amâne nicio zi, ci să plece împreună cu copiii pentru a fi alături de soțul ei care lucra în străinătate, ca să închidă astfel o ușă prin care diavolul ar fi putut ataca.
Dragii mei frați, nici acum, după doi ani de când Dumnezeu m a scos din mijlocul adunării, nu-mi vine să cred că m-am luptat atâția ani, că am ajuns chiar să plâng, într-o biserică evanghelică (nu ortodoxă sau catolică), ca să fiu lăsat să predic liber ceea ce am de la Dumnezeu. Este incredibil!
Împiedicarea vorbirii libere a Duhului Sfânt în adunare (2)
Totul este programat în multe adunări evanghelice. Un studiu de luni de zile pe o carte a bibliei monopolizează și timpul de rugăciune, și studiul biblic și mesajul predicii, așa cum am arătat. Nu-mi amintesc să fi auzit vreodată în biserică un predicator spunând ca apostolul Iuda: „Pe când căutam cu tot dinadinsul să scriu despre … m-am văzut silit să vă scriu (despre altceva)…” (Iuda 3)
N-am auzit pe nimeni spunând: „Știți, eu îmi pregăteam studiul după programare, dar Duhul Sfânt mi-a arătat că este o altă problemă care necesită o atenție deosebită; așa că astăzi trebuie să vă spun ce mi-a spus Duhul Sfânt.”
Se merge până acolo încât, în unele adunări, chiar și cei invitați să predice sunt anunțați dinainte: „Știți, noi, ca biserică, suntem la studiul cărții Matei, cap 13, așa că vă rugăm să ne predicați din acest text.”
Pe toate căile, Duhului Sfânt i se pun opreliști.
Împiedicarea vorbirii libere a Duhului Sfânt în adunare (3)
Ani de zile am asistat la adunări generale de tipul ședințelor de partid. Dări de seamă citite, lungi și plictisitoare, discuții asupra bugetului adunării, de care frații nu aveau nici cel mai mic chef, și nici nevoie, și întotdeauna cel mai neglijat timp era timpul în care frații puteau spune și ei ceva legat de bunul mers al bisericii. Exista o rubrică numită „Diverse”, care era pusă ultima, când frații erau deja obosiți, și unde erau îndemnați să vorbească scurt, și nu li se dădea niciun feed-back.
Duhul lumii predică la amvon
În timp ce Duhul Sfânt era tot mai împiedicat să vorbească, și a făcut pe nesimțite apariția la amvoane duhul lumii. Mi-a fost dat să văd recent o nuntă filmată într-una din bisericile din Galați. Cred că toți marii predicatori ai lui Dumnezeu care au predicat de-a lungul veacurilor, de la apostolul Pavel la Tozer, „s-ar răsuci în mormintele lor” văzând ce numesc unii predică în ziua de azi. Glume, povestiri comice, sfaturi lumești către miri, nicio urmă de revelație din Cuvântul lui Dumnezeu (de fapt „predicatorul” venise cu biblia la el, dar nici n-a deschis-o), nimic care să aducă viață, nimic care să arate că omul acesta a stat înaintea lui Dumnezeu ca să primească un cuvânt pentru tânăra pereche.
Periodic s-a găsit câte un invitat de-a lungul anilor (îndeosebi dintre cei din afara țării) care să fie invitat la amvon și să spurce locașul sfânt al lui Dumnezeu, să aducă foc străin.
Marea tragedie este că păstorii nu judecă aceste lucruri atunci, pe loc. Atunci, pe loc, ar fi trebuit să se ridice și să strige: „Blasfemie. Ăsta nu este bâlci și nici teatru, asta nu e scenă (așa cum au început unii să numească locul din fața bisericii), aici este altarul lui Dumnezeu de unde se predică Cuvântul lui Dumnezeu sub ungerea Duhului Sfânt!” Și neridicându-se nimeni ‒ așa cum s-a ridicat fratele Richard Wurmbrand în fața reprezentanților cultelor și ai partidului comunist ‒ poporul este înșelat, numind aceste blasfemii drept Cuvântul lui Dumnezeu predicat.
Împiedicarea rugăciunii prin Duhul Sfânt
Tot pe nesimțite, fără măcar să ne dăm seama, s-a trecut în adunări de la rugăciunile pline de foc ale unor frați unși pentru această lucrare, la rugăciunile tip „blitz”. Astfel că, în ultimii ani, eram mereu atenționați de la amvon să ne rugăm scurt, scurt, rugăciuni de maxim o propoziție. Se spunea că în felul acesta se vor putea ruga cât mai mulți frați, și toate aceste rugăciuni vor forma „un buchet”. Din păcate, nu știu câți și-au dat seama că era curată înțelepciune omenească, prin care cei care ar fi putut zidi adunarea pentru că aveau duh de rugăciune, li s-a stins duhul.
Și astfel am început să auzim rugăciuni repezite, care să nu depășească numărul de cuvinte dintr-o propoziție scurtă, rugăciuni de genul: „Doamne, îți mulțumesc că sunt mântuit. Amin!”, sau „Doamne, îți mulțumesc pentru biserica Ta. Amin!”
Și astfel, în loc ca biserica să fie învățată ce înseamnă rugăciunea prin Duhul Sfânt, în loc să fie îndemnați la rugăciune frații mijlocitori, s-a ajuns la o formă moartă. Duhul Sfânt a fost stins și în această privință.
„Dar voi, preaiubiților, zidiți-vă sufletește pe credința voastră preasfântă, rugați-vă prin Duhul Sfânt.” (Iuda 1:20)
Împiedicarea strângerilor unde se manifestă darurile Duhului Sfânt
Deși eram acum în biserica baptistă, Dumnezeu a vrut să-mi arate că același duh de împotrivire față de lucrările Duhului Sfânt se manifesta și în biserica penticostală.
Eram într-o perioadă de uscăciune în viața mea. Auzind de o grupă de rugăciune care aparținea de biserica penticostală, m-am dus cu gândul să mă înviorez spiritual. Știam că penticostalii se roagă mai cu foc, și, de asemenea, îmi doream un loc mai liber, mai neîngrădit de tiparul grupelor de părtășie, axate pe studiu biblic.
Ceea ce speram, am și găsit. 10-15 frați și surori se adunau să cânte laude Domnului, să mijlocească pentru biserică, să mijlocească pentru situații grele de care fuseseră înștiințați, să mijlocească pentru cei nemântuiți din casele lor.
Totul se desfășura în același timp în libertate, dar și în rânduială. Nu puteam atribui lucrul acesta decât Duhului Sfânt, precum și familiei în casa căreia ne adunam, o familie de frați duhovnicești și smeriți, folosiți de Dumnezeu.
Din când în când ‒ dar nu la fiecare întâlnire ‒ se manifestau unele daruri duhovnicești. Sora gazdă avea darul vorbirii în limbi și darul tălmăcirii, care se manifesta odată la 2-3 săptămâni. Tălmăcirile erau ziditoare, având îndemnuri permanente la veghere și la sfințire.
Îmi mai aduc aminte de o soră extrem de simplă, care avea dar de vedenie. Dumnezeu îi arăta într-o vedenie o anumită situație nerezolvată din viața cuiva prezent. De două ori în cele câteva luni cât am frecventat această adunare de casă, sora m-a luat deoparte și mi-a spus ce-i arătase Dumnezeu în dreptul meu. Totul era adevărat 100%, și nu doar atât, ci aceste intervenții ale lui Dumnezeu au rezolvat două situații problematice din familia mea.
Vreau să mărturisesc că nu darurile Duhului erau motivul principal pentru care mă duceam acolo, ci atmosfera de har, de bucurie, de pace, de libertate în Duhul.
Sora gazdă era o soră cu dar de înțelepciune, pe care Dumnezeu o folosea pentru această lucrare.
Știind toate aceste lucruri, nu mică mi-a fost durerea să aflu că la ceva timp conducerea bisericii interzisese această adunare de casă, care „nu se încadra” în tiparul adunărilor de casă ale bisericii.
Biserica penticostală, prin care Dumnezeu redescoperise bisericii Sale darurile Duhului Sfânt, era cea care omora, prin mâna conducătorilor ei, lucrarea Duhului Sfânt.
Incredibilă orbire!
Împiedicarea lucrării de trezire începută de Duhul Sfânt
Un alt subiect tragic pentru adunarea baptistă Sfânta Treime a fost anihilarea lucrării de trezire începută de Duhul Sfânt în biserică. Istoria este lungă, frumoasă ‒ mai ales când vezi mâna Domnului cum a acționat pentru aduce mult dorita trezire în biserică ‒ dar, din păcate, are un sfârșit tragic.
Am fost mereu într-o căutare frenetică după mai mult din Dumnezeu, mai ales pentru că, așa cum spuneam la începutul mesajului, aveam în minte anii de început de la Templul penticostal, prezența Duhului Sfânt în adunări, pe care acum nu o mai vedeam. Vedeam în schimb tot mai multă ușurătate, modernitate, moda căreia nu i se mai putea face față, uscăciunea spirituală generalizată.
Vedeam cum rugăciunile înfocate pentru mântuirea oamenilor (vezi Fapte 4:23-311) și umplerea cu Duhul Sfânt care-ți dădea putere să vestești oamenilor Evanghelia fuseseră înlocuite cu rugăciuni formale și metode „moderne” fără putere. Vedeam cum bucuria în Domnul fusese înlocuită cu glume și atitudine ușuratică. Vedeam cum predicile nu mai erau însoțite de puterea Duhului Sfânt.
În acele zile când inima mea era uscată, am auzit că la fratele Dani Profire acasă se strângea un grup de rugăciune de câțiva frați. Într-o zi l-am abordat pe Dani și l-am întrebat dacă vor să mă primească și pe mine în mijlocul lor. Nu mi-a dat răspunsul imediat. Dar după câteva săptămâni m-a anunțat că, întrucât sunt interesat de trezire, a vorbit cu ceilalți frați și au fost de acord să mă alătur grupului.
Ne întâlneam o dată pe săptămână, ne împărtășeam gândurile cu privire la starea bisericii și la nevoia de trezire, după care ne rugam, de multe ori cu mult foc. Era o atmosferă deosebită. Patru dintre cei din grup eram și în comitetul bisericii.
Următoarea „mutare” făcută de Duhul Sfânt a fost revitalizarea întâlnirilor de rugăciune de luni seara. Printr-o minune care nu poate fi atribuită decât Duhului Sfânt, fratele Dani a început să conducă aceste adunări de rugăciune, iar alți câțiva frați din grupul nostru de rugăciune îl secondam. Serile deveniseră mult mai libere, rugăciunile mai înfocate, și frații aveau mai multă îndrăzneală să ceară lui Dumnezeu o trezire în biserică și în orașul nostru.
Tot printr-o minune, eu am ajuns să țin în fiecare seară de luni un mesaj de maxim 15 minute, ca motiv de rugăciune pentru trezirea bisericii. Am observat că în fiecare luni dimineața, fără să caut eu, cu o precizie de ceasornic, primeam de la Dumnezeu subiectul mesajului de seară. Pe parcursul a trei-patru luni toate mesajele de luni seara au fost despre pocăință. Dumnezeu aducea înaintea adunării fraților un anumit păcat de care ne cerea să ne pocăim și să-l abandonăm. Eram uimit să văd despre câte păcate ne vorbea Dumnezeu, și așteptam să văd ce va mai urma după asta.
Între timp și în grupul de rugăciune de la Dani Profire ne întâlneam mai des, iar separat, având mai mult timp liber, ne întâlneam în trei (Dani Profire, Benu Bulugu și eu). Uneori primeam un telefon la ora 21 sau 22 și plecam la rugăciune la Dani acasă, unde de multe ori plângeam și ne rugam pentru trezire.
În acest timp, cei din grupul de rugăciune de la Dani am făcut și o vizită în biserica „Harul” din Zalău, unde tocmai avusese loc de câțiva ani o trezire. Am venit de acolo și mai motivați de faptul că o trezire este neapărat necesară. Și am intensificat și mai mult rugăciunile. Ne întâlneam tot mai des în trei sau în șapte: ne întâlneam la Dani acasă, ne întâlneam înainte de întâlnirile de rugăciune de luni ca să ne rugăm pentru har și pentru ungerea Duhului Sfânt, ne-am întâlnit de mai multe ori la fundația Betezda și o dată ne-am întâlnit câteva zile la tabăra „Valea sării”.
Au fost, de asemenea, trei zile de rugăciune cu toată biserica, având ca subiect principal: POCĂINȚA.
În serile de rugăciune de luni se ajunsese la o prezență de 70 de persoane, dintre care mulți tineri. Multe fețe străluceau de bucurie și era parcă o așteptare a ce urma să facă Dumnezeu. Îmi aduc aminte cum într-o seară o soră a venit la mine și mi-a spus: „Sigur Dumnezeu va face ceva!”
După ce Dumnezeu a încheiat mesajele despre pocăință, eram curios ce urma să-mi mai dea, pentru că eu nu așteptam decât cuvântul venit de la El. Atunci Dumnezeu m-a mutat în Evanghelia după Ioan, în camera unde Domnul Isus dăduse ultimele învățături apostolilor înainte de răstignirea Lui. Și mi-a dat să vorbesc despre dragostea care trebuia să fie între copiii Domnului pentru ca lumea să cunoască că suntem ucenicii Lui, apoi despre unitatea pentru care Domnul Isus s-a rugat atât de insistent în Ioan 17. Și ne-am rugat și am mijlocit înaintea lui Dumnezeu pentru acestea.
De fiecare dată așteptam cu înfrigurare următorul mesaj, întrebându-mă unde ne va duce Dumnezeu, care va fi finalul. Și într-o luni dimineață a venit „bomba”. Dumnezeu îmi cerea să vorbesc fraților despre botezul cu Duhul Sfânt. Atunci am înțeles clar traseul pe care ne condusese Dumnezeu. Era același traseu pe care Dumnezeu îi condusese pe cei 12 ucenici: (1) mai întâi câțiva ani de pocăință și de curățire, (2) apoi Dumnezeu le spusese că ceea ce îi va caracteriza înaintea oamenilor va fi sfințenia, dragostea și unitatea lor, (3) după care Dumnezeu avea să-i boteze cu Duhul Sfânt (să-i umple, să-i scufunde) pentru a realiza pe deplin dragostea și unitatea dintre ei și pentru a le da putere să vestească Evanghelia cu mare îndrăzneală până la marginile pământului.
Eram pe același drum cu primii ucenici, iar eu urma să vorbesc unei biserici baptiste despre botezul cu Duhul Sfânt. Nu știu câți au fost șocați de mesaj, dar, cu câteva mici excepții, nu au fost împotriviri fățișe.
În următoarea luni la rugăciune, Dumnezeu mi-a dat același subiect: botezul cu Duhul Sfânt. Când Dumnezeu vrea să întărească o hotărâre a Lui, El spune de două ori: „Adevărat, adevărat vă spun…” Și Dumnezeu a vrut să întărească adevărul că aceasta era dorința și planul Lui pentru biserica „Sfânta Treime”, ca ea să fie curățată, albită și Dumnezeu să aducă peste ea un botez proaspăt al Duhului Sfânt.
A urmat o săptămână de rugăciune care era programată să se încheie cu o noapte de veghe. Au fost multe lupte în comitet ca în această săptămână să rămânem în duhul trezirii care era în biserică în ultimul an, și să nu urmăm în anul acela motivele de rugăciune venite de la uniunea baptistă.
Ne-am pus toată nădejdea în această săptămână. În fiecare zi, frații din grupa de rugăciune de la Dani ne întâlneam înainte cu o oră de rugăciunea de la biserică și ne rugam pentru prezența Domnului și pentru trezire. Apoi mergeam la biserică. Dumnezeu ne a dat mesaje deosebite de trezire în fiecare seară. Vineri noaptea a fost iarăși o noapte deosebită, plină de har, care s-a încheiat spre dimineață într-un entuziasm general.
Și a urmat prima zi de comitet de după această săptămână de har. Eram toți prezenți și așteptam cu sufletul la gură să vedem ce decizie urma să ia păstorul ca urmare a ceea ce văzusem cu toții întâmplându-se în biserică în ultimele luni. Așteptarea noastră era clară: biserica să înceapă zile speciale de rugăciune în care să strigăm cu toții după un botez proaspăt al bisericii cu Duhul Sfânt.
Păstorul a pus câteva întrebări cu privire la săptămâna de rugăciune care tocmai trecuse: cum ni s-a părut, cum ni s-a părut că au decurs lucrurile, etc.
Repet: toți cei din grupul de rugăciune de la Dani, care văzuserăm mâna lui Dumnezeu călăuzindu-ne în ultimul an, și văzusem harul lui Dumnezeu prezent în adunările de luni seara de la biserică, stăteam încordați și așteptam un singur cuvânt din partea păstorilor și a celorlalți membri din comitet: „Fraților, Dumnezeu ne-a convins, este nevoie de trezire și deci de umplerea urgentă a bisericii cu Duhul Sfânt. Haideți să vedem ce ne călăuzește Domnul să facem în continuare ca să nu stingem acest duh, ci să-l înflăcărăm până la coborârea Duhului Sfânt între noi2.”
În loc de aceste cuvinte, păstorul a spus ceva de genul: „Haideți să ne întoarcem acum la problemele noastre curente pe care le avem de rezolvat.” Nu știu dacă era vorba de schimbarea geamurilor cu geamuri termopane, sau de îmbunătățirea încălzirii în biserică prin separarea circuitelor termice, sau problema finanțării grădiniței, dar se vedea clar că Duhul Sfânt nu mișcase mai nimic în inima dânsului.
La auzul acestor cuvinte, fratele Daniel Profire n-a mai putut rezista, și a exclamat ridicând mâinile a disperare: „Ajunge. Până aici. Începând din acest moment, eu îmi dau demisia din comitet. Tot ce s-a întâmplat în ultimul timp a fost în zadar.”
Trecuse poate un an de zile de zbateri, de rugăciuni, de încercări de unitate în comitet, de întâlniri peste întâlniri ale comitetului, uneori întâlniri de câte 2 zile la sediul fundației Betezda, toate în speranța că cei de sus vor înțelege starea jalnică a adunării și necesitatea trezirii, dar acum toate păreau a fi fost zadarnice. Și așa era.
Nu mai țin minte dacă tot în acea întâlnire de comitet și-a dat demisia și fratele Benu Bulugu, după care a urmat și fratele Corneliu Cazaris și eu. Au mai fost și alte discuții ulterioare, după care câțiva frați s-au retras din adunare pentru a forma o alta.
Lucrarea de trezire luase sfârșit. La una din adunările generale ulterioare, fiind luat oarecum la rost pentru ieșirile mele repetate din comitet, un frate a spus: „Fratele Dan se aștepta ca biserica să fie botezată cu Duhul Sfânt.” Într-adevăr, asta a fost așteptarea noastră.
Același lucru se întâmplase și la biserica baptistă Golgota, și am auzit că și la o biserică penticostală din Galați. Și acolo, frați și surori fuseseră mișcați de Duhul Sfânt să ceară trezire, dar lucrurile fuseseră stopate.
IV. AM VĂZUT DIN NOU VIAȚA DIN DUMNEZEU
Dacă relatarea mea s-ar fi oprit aici, n-aș fi făcut decât să tot repet ceea ce spun de ani de zile, atât păstorilor (în discuții particulare), cât și în întâlnirile de comitet.
Dar adevărul este că Dumnezeu m-a scos cu forța acum doi ani din bisericile evanghelice, ca să-mi arate că începe să se întâmple ceea ce eu însumi predicasem cu câțiva ani înainte, și anume că adevărata viață se retrage din aceste adunări și începe să ia naștere în locuri nebăgate în seamă.
Fiindcă I s-au pus atâtea piedici, fiindcă I s-a închis mereu gura, Duhul Sfânt se retrage din bisericile evanghelice oficiale, și anume din acele biserici evanghelice unde nu I se mai dă voie să vorbească, unde este mult amestec cu lumea, unde nu mai este încredere în puterea Duhului Sfânt de convingere a păcătoșilor și se utilizează „metode” lumești, sau unde nu mai este nicio așteptare febrilă, plină de dragoste și de dorință de sfințire a revenirii Domnului Isus.
Acesta a fost mesajul pe care Dumnezeu mi l-a dat acum câțiva ani în biserica baptistă: „De aceea, vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.” (Matei 21:43)
Și așa cum bisericile luterane au rămas doar cu locașuri impunătoare dar goale, așa vor rămânea și unele biserici evanghelice: cu clădiri mari, cu aparatură modernă de ultimă generație, dar FĂRĂ DUHUL SFÂNT.
Și adevărata viață va lua naștere în adunări micuțe, în grupe de casă necunoscute, așa cum Dumnezeu mi-a arătat recent într-o adunare de casă dintr-un alt oraș. Și Duhul Sfânt se va manifesta acolo unde I se dă întâietate, și Cuvântul viu al lui Dumnezeu va vorbi acolo unde este lăsat să vorbească, și rugăciunea prin Duhul Sfânt se va manifesta acolo unde nu este îngrădită, și bucuria în Domnul va veni acolo unde oamenii s-au pocăit de vorbăriile goale și lumești și de râsetele firești.
Dumnezeu m-a dus să văd din nou viața cerească într-o adunare de casă, care te duce cu gândul la biserica din casa lui Acuila și Priscila (1Corinteni 16:19) sau la biserica din casa lui Filimon (1:2). Am văzut o mână de oameni plini de bucuria credinței în Cristos, a căror față strălucește de plinătatea Duhului Sfânt, care se roagă prin Duhul Sfânt, care nu se plictisesc să vorbească despre Dumnezeu, care cântau cântări duhovnicești în timp ce pregăteau masa, cărora nu le mai vine să plece acasă la sfârșitul întâlnirii. Am văzut din nou viața, pe care n-o mai văzusem de mult.
Vă povestesc doar câteva lucruri pe care le-am observat prin Duhul Domnului.
Ne-am așezat din nou, ca pe vremuri la Templul penticostal, bărbații și tinerii separat și femeile și tinerele separat, un bun prilej de legături frățești între bărbați și între cei mai în vârstă și tineri (la fel de partea femeilor).
Îmbrăcămintea cuviincioasă și modestă a surorilor și tinerelor, după Scriptură, nu dădea niciun prilej de poticnire.
Au început cântările. Pentru prima oară după mulți ani, mi-au dat lacrimile în timpul cântărilor. Și soția și fetele noastre au mărturisit același lucru. A urmat o rugăciune pe genunchi. De mult nu mă mai prosternasem în genunchi înaintea Domnului în adunare.
Frați și surori se rugau pe rând prin Duhul Sfânt. Rugăciunile erau însoțite de lacrimi, de gemete, de implorări la adresa lui Dumnezeu. Mereu se auzea, la fiecare din cei ce se rugau, ca un refren, cuvintele „Slavă Ție, Doamne!” Mulți își reînnoiau dorința înaintea lui Dumnezeu de a fi folosiți mai mult de Domnul în slujire și de a se despărți mai mult de sistemul păcătos al lumii în care trăim.
Predica, plină de putere, sub ungerea Duhului Sfânt, te făcea să fii ochi și urechi. Nimănui nu i-ar fi ars să se uite pe geam sau să se foiască. Aproape la fiecare propoziție erai pus să iei o alegere pe ce cale vrei să mergi și cum ai vrea să te găsească Domnul Isus dacă va veni să-și răpească Mireasa chiar în noaptea aceea.
După două ore și jumătate, întâlnirea s-a terminat cu cântări și rugăciune. Fiecăruia dintre cei din familia noastră ni s-a părut că întâlnirea a durat cel mult o jumătate de oră. Nu-i nimic de mirat acolo unde este Duhul Domnului. Pe vremea lui Savonarola oamenii stăteau de la 12 noaptea în fața catedralei ca să ocupe dimineața un loc în ea. Și după două ore de predică, oamenilor li se părea că au trecut 10 minute.
La încheiere, nimeni nu se grăbește să plece acasă. Frații și surorile rămân pe scaune sau se deplasează unii la alții și începe legătura frățească. Duhul Domnului este prezent și nimeni nu se gândește să înceapă un subiect de discuție lumesc.
Câțiva dintre frați rămân la masă împreună cu cei care sunt în vizită. Uneori sunt și 40 de persoane care rămân la masă prelungind părtășia frățească până la întâlnirea de seară. Timpul zboară pur și simplu. (Întâmplător, mă dusesem la bucătărie cu câteva ore înainte de începerea adunării, și de pe hol am auzit cântări. Când am intrat, am văzut surorile robotind prin bucătărie și cântând cântări duhovnicești.)
La masă, frați și surori povestesc din experiențele zilnice pe care le au cu Dumnezeu, învățături pe care le-au tras din greșelile sau din biruințele lor. Tinerii nu se plictisesc să spună pentru a nu știu câta oară celor nou veniți cum arăta viața lor „de biserică” înainte, și cum arată acum, după ce s-au pocăit cu adevărat, după ce au hotărât să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cristos, după ce au luat hotărârea să se sfințească deplin și după ce au fost botezați cu Duhul Sfânt (a nu se pune egal între botezul cu Duhul Sfânt și darul vorbirii în limbi ‒ n-am auzit pe nimeni vorbind în limbi aici).
După primele 15 minute de stat la masă, una din fetele noastre a venit la soție și i-a șoptit la ureche cu uimire și admirație: „Mami, oamenii aceștia nu vorbesc decât de Dumnezeu!”
Fețe strălucind, bucurie în Duhul, rugăciuni prin Duhul, cuvântul predicat cu putere și autoritate, părtășie frățească adevărată, tinere îmbrăcate decent, și mai presus de toate Cristos și jertfa Lui înălțate‒ Așa arată adunarea unde locuiește, vorbește și lucrează Duhul Sfânt! Așa arată viața cerească! Așa arată viața ca o avanpremieră a vieții din cer cu Domnul! Ea începe încă de pe pământ. Și cine n-o are pe Pământ, n-o va avea nici în cer.
V. ADEVĂRUL
Reiau pe scurt istoria ultimilor 20 de ani:
(1) Bisericile evanghelice din Galați au cunoscut acum peste 20 de ani adevărata VIAȚĂ DIN DUMNEZEU (adică pocăința adâncă, lacrimile de pocăință, separarea de lume și de lucrurile lumii, bucuria cerească).
(2) Cei care vegheau la menținerea VIEȚII în adunări, adică vechea generație de oameni evlavioși, serioși cu lucrarea Domnului, care se bazau doar pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe puterea Duhului Sfânt și pe rugăciune, au plecat la Domnul sau au fost reduși la tăcere.
(3) S-a ridicat o altă generație care a distrus (conștient sau inconștient) VIAȚA:
‒ au împiedicat manifestarea VIEȚII
‒ au înăbușit VIAȚA și au stins-o
‒ au permis amestecul VIEȚII cu MOARTEA, a oamenilor duhovnicești cu cei firești
‒ au dat naștere la ceva care să semene a VIAȚĂ, dar nu este. Este veselie omenească, zâmbete firești, poftă de viață lumească. Este UN ÎNLOCUITOR AL ADEVĂRATEI VIEȚI, o rușine în comparație cu VIAȚA bisericii primare, cu viața înaintașilor lor anabaptiști și penticostali.
(4) Dumnezeu și-a ridicat prorocii Lui ca să-i avertizeze pe conducătorii bisericilor și întreg poporul Domnului, dar ei n-au ascultat și n-au crezut că Domnul era Cel care le vorbea.
(5) Întrucât Duhul Sfânt a fost continuu împiedicat să-și facă lucrarea în adunări (a fost împiedicat să vorbească, a fost împiedicat să se roage, a fost limitat în a-I recunoaște darurile), El își retrage VIAȚA acum din aceste adunări, după ce mai înainte a anunțat lucrul acesta prin prorocii Lui, și se îndreaptă spre alte adunări, spre adunări de casă, spre grupuri de 2-3, acolo unde I se dă voie să lucreze nestingherit.
Și astfel, alte Cincizecimi vor lua naștere, și Dumnezeu va chema alți vameși și păcătoși care vor să se separe cu totul de poftele lumii acesteia, care vor să fie umpluți cu Duhul Sfânt și să fie trimiși să ducă VIAȚA celor morți în păcate.
(6) Cei care nu vor recunoaște VIAȚA nici în ceasul al 12-lea și nu se vor pocăi, vor batjocori și vor prigoni VIAȚA acolo unde ea va apărea.
Vor fi și unii, puțini, care vor prefera să rămână „goi și descoperiți” (Evrei 4:13), numai să-și mântuiască sufletele.
(7) Lucrurile nu se vor mai mișca în direcția bună în aceste biserici fără pocăință. Toate aceste lucruri pe care le-am povestit nu vor fi trecute de Dumnezeu cu vederea. Fără pocăință profundă și lacrimi nu se va schimba nimic.
Nimic semnificativ nu se va schimba în bisericile evanghelice fără pocăința reală a capilor bisericii, care:
‒ au stins Duhul Sfânt
‒ n-au recunoscut lucrările Duhului Sfânt
‒ au permis intrarea lumii în biserica lui Cristos
‒ au făcut lucrări firești
‒ au pierdut o mulțime de timp cu zidurile de piatră și cu managementul bisericesc
‒ n-au disciplinat frați și surori pentru că erau neamuri cu ei, sau pentru că pierdeau sprijinul lor financiar
‒ nu i-au recunoscut pe oamenii lumești din adunări, ba chiar au căutat să-i pună în slujire
‒ i-au stricat pe tineri cu jocuri și cu scenete hazlii, și mai nou, în unele biserici, cu filme lumești, cu mersul la Mall și alte distracții, distrugând credința biblică așa cum o vedem în Scriptură și în istoria adevăratelor biserici ale lui Cristos.
VI. TIPARUL DUPĂ CARE LUCREAZĂ DUMNEZEU
Nouă oamenilor ne vine greu să credem că Dumnezeu are o logică, un tipar după care lucrează. Noi credem că Dumnezeu ne-a dat biblia, ne-a așezat într-o biserică, după care conducătorii și poporul face fiecare cam ce crede.
Tiparul lui Dumnezeu prezent de-a lungul întregii Scripturi, precum și de-a lungul istoriei bisericii este acesta:
‒ Dumnezeu își curățește un popor și-l umple cu Duhul Sfânt ca să fie martor al lui Dumnezeu pe Pământ.
‒ În general, poporul lui Dumnezeu rămâne în voia lui Dumnezeu pentru câteva generații.
‒ La un moment dat începe decăderea, și întotdeauna deplasarea este spre felul de viață lumesc3din jurul lor.
‒ Dumnezeu își trimite prorocii lui să cheme pe conducători și întreg poporul din nou pe calea cea dreaptă.
‒ Dacă ei ascultă și se pocăiesc, Dumnezeu iartă și lucrurile continuă cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
‒ Dacă poporul nu ascultă, după o perioadă de așteptare Dumnezeu își retrage Duhul Sfânt din acea adunare, și VIAȚA ia naștere în altă parte, acolo unde se găsesc alți oameni care să accepte și să se supună lucrării Duhului Sfânt.
VII. DECIZIE DE RETRAGERE
Constatând că ceea ce se predică și se promovează astăzi în biserica din care fac parte nu mai este învățătura Domnului Isus și a apostolilor …
Constatând că așa zisa „doctrină corectă” a devenit o literă moartă, care nu mai are putere de schimbare …
(Am auzit de nenumărate ori spunându-se: „Bine totuși că facem parte dintr-o biserică care are doctrina corectă.” Așa zisa legendă a „doctrinei corecte” n-are nicio valoare atâta timp cât roadele ei nu înseamnă oameni plini de Duhul Sfânt, aflați în dragostea dintâi, plini de dragoste de Dumnezeu, separați total de plăcerile lumii acesteia, angajați în slujirea permanentă a lui Dumnezeu.)
Constatând că oameni lumești, iubitori de plăceri, sunt în același registru de membri cu cei evlavioși, producând confuzie totală în mințile fraților și ale copiilor noștri …
Constatând că tinerii noștri nu mai sunt învățați în biserici să deosebească ce este sfânt de ce este nesfânt, și au ajuns să asculte muzica lumii, să vadă filmele lumii, să urmeze moda lumii …
Constatând că mi-ar fi rușine să mai chem oameni din lume la aceste adunări și să le prezint drept adunări de oameni pocăiți (o făceam cu mare bucurie acum 17 ani, pentru că știam că vor întâlni prezența lui Dumnezeu) …
Convins fiind că dacă apostolii ar trăi în zilele noastre n-ar avea nicio legătură cu ceea ce se face azi în biserică …
Văzând ceea ce Dumnezeu mi-a descoperit în această privire retrospectivă a ultimilor 20 de ani, și anume că actualele conduceri ale bisericilor din care am făcut parte nu recunosc lucrarea Duhului Sfânt, se împotrivesc și împiedică lucrarea Duhului Sfânt, și favorizează duhul lumii să pătrundă în biserică și la amvoane …
Îndurerat de faptul că bisericile nu mai sunt o lumină și un far călăuzitor către Isus Cristos.
Mă retrag împreună cu familia mea din cultele baptist și penticostal. Prin aceasta vreau să arăt că, dacă nu m-aș fi transferat în biserica baptistă, m-aș fi retras acum și din biserica penticostală.
Eu nu mă retrag din părtășia cu frații mei căutători de sfințenie, ci mă retrag dintr-un sistem babilonean, care nu mai produce ca roade sfințenia, dragostea aprinsă după Dumnezeu, separarea de lucrurile și practicile lumii, un sistem care nu mai produce și nici nu mai știe ce înseamnă aceea OAMENI PLINI DE DUHUL SFÂNT.
Nu arunc la gunoi toate părtășiile sfinte pe care le-am avut de-a lungul acestor ani.
Rămân frate de credință cu oricine vrea să fie în continuare frate de credință cu mine. Rămân frate de credință cu toți cei evlavioși, cu toți cei care așteaptă într-o stare de sfințenie, despărțiți de lucrurile și practicile lumii, în rugăciune, Cuvânt și veghere, venirea Domnului Isus.
„Sfinții care sunt în țară, oamenii evlavioși, sunt toată plăcerea mea.” (Psalmi 16:3)
Respect decizia oricărui frate sau soră care ‒ urmare a retragerii noastre ‒ nu dorește să mai aibă vreo legătură cu noi sau să ne mai considere frați în Cristos. Respect decizia oricărui frate sau soră care nu dorește să mai primească emailuri de la mine. Îi rog să mă anunțe printr-un email.
Mulțumesc tuturor fraților și surorilor care s-au rugat cu inima curată pentru mine și familia mea în toți acești ani.
Publicat de Dan Ghimbășanu
Sursa: http://euvincurand.blogspot.ro/2015/05/marturie-deciziafamiliei-mele-de.html
